Andre Rieu şi shaorma cu de toate

Cum, necum am ajuns la concertul Andre Rieu de joi.

Bad idea.

Nici măcar nu ştiu cu ce să încep.

De fapt, ştiu.

Ladies and gentlemen, ăla nu a fost un concert de muzică clasică. Să ne înţelegem. Ăla a fost un kitch menit să ofere o iluzie de emancipare pentru ţăranul snob.

Ce a fost în neregulă cu spectacolul? De la rochiile instrumentistelor care arătau mai mult decât ieftine la scenele “amuzante” prost regizate – totul.

Un spectacol de muzică clasică reprezintă un ceva. Şi, în general, acel ceva este un ceva sobru. Un ceva artistic. Un ceva mai high class decât Andra. De acord? Nu te duci la un concert de orchestră ca să râzi. Spectacolul lui Andre Rieu mi s-a părut un stand up prost. Eu sunt în totalitate de acord cu relaxarea publicului, în special cu ajutorul umorului. Dar nu la un astfel de eveniment. Nu vreau gume deocheate, nu vreau expresii faciale menite să facă publicul să râdă, nu vreau discuţii despre Steaua.

La un moment dat, puteam să jur că vor interpreta dansul pinguinului şi mă temeam că ilustrul violonist Rieu va veni la mine să-i bag o hârtie de 500 de lei în buzunarul de la cămaşă.

Partea şi mai proastă a fost publicul. De la tanti în adidaşi din faţa mea, la tipa care bea bere, la tipul care fuma. E dizgraţios să existe standuri cu bere, popcorn şi nachos la un astfel de concert. Nu m-ar fi mirat să văd oameni mâncând seminţe, în special la cum ţipau tantele din spatele meu atunci când a urcat pe scenă Gheorghe Zamfir cu replici de genul “aplaudă, fată, că ăsta-i român de-al nostru”. Ba chiar au început şi să fredoneze ceva ce îmi aduce cumplit de bine aminte de ceva ţipat pe stadioane. Asta e – să le trăiască.

Băi şi cum s-au prezentat…

Undeva în jurul vârstei de 12-13 ani am înţeles şi eu că, în unele situaţii, se impune un dress code. Am înţeles de ce nu pot merge la nunta mătuşă-mii în blugi şi de ce nu se cade să merg la teatru cu tricoul cu Iron Maiden. E o formă de respect, dragii moşului. Şi nu, nu e ok să vii la un concert de orchestră încălţat cu adidaşi de alergat. Sau cu hanorac cu glugă. Sau cu lanţuri la pantaloni (aviz plodului care stătea în faţa mea şi căruia nu-i mai tăcea gura).

La un moment dat începusem să mă rog să plouă, să avem un motiv să plecăm.

Că tot am lungit-o prea mult, atmosfera concertului a fost descrisă foarte bine de Ciprian, căruia îi mulţumesc că mi-a oferit ocazia de a participa la acest minunat concert: “shaorma cu de toate”. Să fie mulţumiţi şi Gheorghe şi Ion şi Vasilica. Şi să le povestească prietenilor cât de culţi sunt ei că l-au văzut pe Andre Rieu.

Mi-am şi făcut răni degeaba pe tălpi de la pantofii cu toc.

Abia aştept concertul Judas.

 

Iced Earth. Jaimie Lannister are o voce grozavă.

First of all, pot scrie toată chestia asta pentru că Vladimirus există. Aşa că, mulţumesc că exişti, pure maiden. De fapt, mersi pentru tot.

Trecând la subiect. Iced Earth au fost în Silver Church pe 28. Awesome stuff. Like really awesome. Au cântat şi Warbringer si Elm Street dar, chiar dacă sună shallow şi mai ştiu eu cum, m-am dus acolo pentru Iced Earth. Nu voi scrie niciun review de concert or stuff, o să fac doar nişte hate-ăreală.

First of all, mă întreb dacă m-am schimbat eu extrem de mult sau pur şi simplu nu mai ştiu să apreciez un concert. De fapt, erase that, am apreciat concertul extrem de mult. Dar, dacă în liceu eram plină de adrenalină şi ţopăiam şi dădeam din plete inexistente şi urlam din toţi bojocii, acum prefer să stau dracului liniştită şi să îi ascult pe ăia cu atenţie şi să mă holbez la ei ca ultimul creep de pe pământ.

About the hating part. Cu ce să încep?

1. Oamenii care vorbesc într-una. Serios, am venit să-i ascult p-ăia, nu pe voi. Chiar nu-mi pasă.

N-oi mai fi eu aşa trv kvlt ca-n liceu, but nobody fucks with my clique. Nimeni nu spune chestii naşpa despre formaţiile mele preferate, concerte şi metalheads. Dar uneori trebuie să le dau şi eu dreptate.

2. Am avut o răbufnire internă şi am vrut să-i crăp capul, la propriu, puştiului de lângă mine care mă lovea constant cu pletele peste faţă. Oameni buni, eu ştiu că e mişto să faci asta, dar chiar atât de greu este să analizezi, for fuck’s sake, spatiul liber din jurul tău şi să îţi dai seama dacă loveşti pe cineva sau nu? Eram la 1 minut distanţă să îmi bag mâinile în părul ăluia şi să îl lipesc cu faţa de podea.

3. Jon Schaffer îşi aruncă o pană. Undeva pe lângă mine, ca stăteam în faţa lui. În secunda imediat următoare, NAMILA DE OM din stânga mea îmi fute un cot în omoplat, mă calcă pe picior şi, imaginându-şi că-i tanc, se aruncă peste cei doi plozi mărunţei din dreapta şi îi lipeşte de pământ. ESTE. O. PANĂ. Puteai să le rupi gâtlejurile firave. AI DOI METRI, ÎN PULA MEA. Opreşte-te.

4. Tot zdrahonul ăsta îşi cheamă la un moment dat seamănul din cealaltă parte a clubului, urlând la el şi împărţind coate în stânga şi-n dreapta ca să-i facă loc. S-au postat exact în faţă. Vere, dacă ştii că eşti cât muntele, de ce nu stai puţin mai în spate, să-i laşi şi p-ăia mai mititei să vadă ceva? Eu nu mă plâng, da’ pe lângă mine erau două domnişoare care-mi ajungeau cu capul la ţâţe şi care nu reuşeau să vadă decât posterioarele lor.

5. Una dintre domnişoarele mai sus menţionate era pulbere, săraca, şi se gândea că ar fi o experienţă minunată să mă calce într-una, să mă lovească cu sticla de bere şi să îşi ceară scuze de fiecare dată. Da’ ea era mică şi betuţă.

Trecând peste. Citisem o groază de comentarii şi plângeri pe facebook a doua zi.

Frate, pe mine nu m-au deranjat fotografii. Da, au intrat în faţă, la un moment dat. Şi-au făcut oamenii pozele, o melodie sau două şi s-au tirat înapoi de unde au venit. Ce a fost aşa naşpa?

În al doilea rând, marii experţi veşnic nemulţumiţi pot suge pula. “Atmosferă de căcat.” “Sonorizare de căcat.” “Public naşpa.”

Du-te dracu’. Eu m-am simţit foarte bine şi ştiu sigur că nu am fost singura. Dacă vii la concert doar pentru a avea ce comenta, eşti un hater degeaba. Stai acasă.

Stu seamănă extrem de bine cu Jaimie Lannister după doi ani de captivitate. La asta m-am gândit tot concertul şi acum am un crush major pe el.

Basistul şi toboşarul au avut parte de mai multă atenţie decât the lead guitarist, ceea ce m-a amuzat puţin. Poate făcuse ceva rău înainte şi asta i-a fost pedeapsa.

Şi mai e o chestie parţial deranjantă, pentru mine cel puţin. Şi am observat că asta a devenit o practică obişnuită pentru majoritatea trupelor. La sfârşitul concertului, Schaffer ia o mână de pene şi le aruncă în public. Se dezlănţuie iadul, whatevs. Dar…nu ştiu. E un gest oarecum simpatic, dar mi se pare oarecum…în scârbă. Nu ştiu să explic de ce. Pana mea. (bad pun not intended)

Ah, da. Noul album e chiar awesome. Give it a try.

Am stat în depresie post-concert două zile şi încă mă mai apucă dacă ascult Blessed are you.

MAKE THESE GUYS COME BACK SOON.

Bahaha, lol, am fost la Mes Quins

Şi, sincer, n-aveam niciun chef. Silviu Gherman (bănuiesc că toată lumea cunoaşte acest personaj mirobolant) a lansat Hârtiile Masculului în Control. După – concert.

Şi nu voiam să merg, că fusesem cu soră-mea la shopping, ca nişte domnişoare ce suntem şi mai era şi Noaptea Cărţilor Deschise pe Lipscani, care a fost un mare căcat, dar meh.

Dar m-am dus, la doleanţele lui Vlad, mai mult. Şi, soon, lipsa mea de chef a dispărut.

I-am cumpărat cartea, că d’eh, fusese lansare în principal. Mi-a semnat-o şi mi-a spus că mă ştie şi mi-a explodat ce era de explodat în mine (ego-ul? sufleţelul meu mic şi meschin? ovarele?) – whatever.

Şi, hahaha, concertul a fost mirific. Până la un punct, când s-a îmbătat Ovidiu, apoi a devenit doar amuzant.

Dar lăsaţi-i să treacă, doar sunt artişti.

Tipii ăştia chiar au prezenţă de spirit şi umor. Şi fac echipă bună. A se vedea Silviu şoptindu-i versurile în ureche unui Ovidiu beat. Sau ţinându-i foile în faţă. Sau scuzându-l în faţa publicului după concert, când a dispărut ca măgaru-n ceaţă. Sau, mă rog, în baie. Same difference.

Şi chiar dacă nu sunt eu fană a genului ăstuia muzical, I had a great time. Şi, nah, nu în mod special pentru muzică, dar, oh, the joy, they have teh funniez inside.

– Cine ştie versurile de la Felicidad, că ne-am pierdut foaia.
– Nimeni? Ok, le căutăm pe net.

Sper să mai ţină concerte, serios. Eu, personal, mă duc cu cea mai mare plăcere.

Şi poate vă las şi o recenzie a cărţii în viitorul apropiat.

 photo WP_000430-1.jpg